Activități cartografice și geodezice habsburgice în Vechea Românie

În cea de-a doua jumătate a secolului al-XVII-lea graniţele Imperiului Habsburgic au atins extinderea maximă în flancul de est al Balcanilor. Urmare a unei serii de războaie cu Imperiul Otoman, aceştia au cucerit Bucovina, au încorporat Transilvania, iar frontierele au fost fixate de-a lungul Dunării, între Banat şi viitoarea Serbie. Teritoriile situate în imediata apropiere a granițelor au fost considerate drept regiuni de interes pentru imperiu.

În acea perioadă, ştiinţa militară a progresat rapid în ceea ce priveşte topografia şi cartografia. Începând cu faimosul studiu al lui Cassini în Franţa, din prima parte a secolului, toate puterile Europei au început propriile activităţi de cartografiere. Imperiul Habsburgic s-a remarcat prin cartarea celui mai întins teritoriu în cadrul Primei Ridicări Topografice. Aceasta a acoperit vechiul imperiu Austriac, teritoriul Ceh, Galiţia şi Bucovina, Ungaria, Croaţia, Transilvania şi chiar teritoriile joase austriece (ce reprezintă acum teritoriul aproximativ al Belgiei). Este mai puţin cunoscut faptul că aceste ridicări au acoperit şi o fâşie din Vechea Românie, de-a lungul graniţelor habsburgice cu Transilvania (Krettschmer şi al., 2004).

Cincizeci de ani mai târziu, forţa Imperiului Otoman a slăbit în Oltenia, Muntenia şi Moldova (denumite în continuare Principatele Dunărene sau Vechea Românie). Regiunea a oferit căi de acces armatei ruse cu câteva ocazii, cea mai cunoscută dintre acestea a fost la intervenţia în cadrul revoluţiei din Ungaria, din 1849, când o parte din armata rusă a intervenit dinspre Principatele Dunărene. Când Rusia a ocupat teritoriul în 1853, tensiunea ruso-turcă a condus la declanşarea războiului din Crimeea. În timpul acestui război, Austria şi-a forţat aliatul anterior, Rusia, să renunţe la acestă ocupaţie şi armatele austriece au ocupat teritoriul între 1854 şi conferinţa de la Paris, cînd s-a semnat pacea ce a pus capăt războiului din Crimeea. Serviciul topografic al armatei habsburgice a realizat ridicări topografice complete în Valahia (Oltenia şi Muntenia) şi în partea de nord a Dobrogei. Această ridicare a reprezentat prima triangulaţie geodezică sistematică din România. Câţiva ani mai tarziu, colonelul Alexandru Ioan Cuza a unit principatele, formând România modernă, care şi-a câştigat independenţa deplină faţă de turci şi de ruşi la conferinţa de la Berlin (1878). Începând cu acest moment, România şi-a întocmit propria bază cartografică (Dragomir, 1975; Osachi-Costache, 2000; Mugnier, 2001), utilizând şi rezultatele măsurătorilor habsburgice. În acelaşi timp austriecii (viitoarea monarhie austro-ungară) au întocmit o serie de aşa numite “hărţi grad” (foi de hartă cu extindere de un grad în ambele direcţii) bazându-se pe propriile lor ridicări efectuate în Imperiul Habsburgic, Valahia şi partea balcanică a Turciei. Lucrările serviciului geodezic al armatei habsburgice, precum şi rezultatele acestora, au fost utilizate ulterior în cercetările cartografice româneşti.

“Prima Ridicare Topografică” a armatei habsburgice în Principatele Dunărene (1783-86)

Prima ridicare topografică efectuată de armata Imperiului Habsburgic (denumită și “Josefinische Landesaufnahme”, după numele împăratului Joseph) a avut loc în perioada 1769-1786. Pe baza acestor ridicări au fost executate foi de hartă la scara 1:28 800. Hărţile pot fi mozaicate, dar nu au o bază geodezică reală (Hofstätter, 1989; Timár et al., 2007). Planșele au dimensiune fixă, de 9600 × 6400 stânjeni vienezi (18207 × 12135 m).

În jurul graniţelor transilvănene ale Imperiului Habsburgic, o fâşie lată de 20-50 km din Vechea Românie a fost cartografiată în timpul acestei campanii, într-un sistem local, independent de alte părţi ale imperiului.

Oraşe ca Piatra Nemţ sau rama de sud a Carpaţilor, la limita acestora cu zonele mai joase, sunt figurate cu o acurateţe ridicată pentru acea perioadă.

Chiar dacă ridicarea nu a avut o bază geodezică reală, există o metodă potrivită pentru georeferenţierea foilor de hartă. Astfel, se poate realiza un mozaic care să conţină toate foile de hartă şi se poate presupune că zona are o proiecţie reală, chiar şi una necunoscută. Prin urmare, se pot defini puncte de control (Ground Control Points) pentru care se identifică coordonatele imagine (mozaic) şi, spre exemplu, coordonatele Stereo 70, iar apoi se foloseşte o transformare matematică (polinom pătratic) pentru a “potrivi” imaginea cu coordonatele proiectate. Dacă ipoteza cu existenţa unei proiecţii reale ar fi corectă, erorile ar fi mici, deoarece formula polinomului pătratic asociază toate punctele cu coordonate în proiecţiile reale cu o eroare mică. În cazul zonei din veche Românie, cartate în cadrul Primei Ridicări Topografice, erorile au fost destul de mari, în comparaţie cu hărţile moderne: de la câteva sute de metri la 3 kilometri (la extremităţi). Foile individuale de hartă pot fi totusi poziționate local o acurateţe mai ridicată, utilizând doar un punct de control pentru fiecare foaie de hartă şi deplasând-o, fără a o roti, spre poziţia corectă (Timár et al., 2007).

Rețeaua de triangulaţie a Valahiei şi a nordului Dobrogei (1855-57)

Ocupaţia austriacă din Principatele Dunărene a oferit oportunitatea Institutului Militar Geografic Vienez al armatei austriece de a efectua ridicări în această zonă. Austriecii au început ridicările în 1855 (MGI 1859), imediat după ocupaţie (august 1854). A fost realizată o reţea de triangulaţie de ordinul I, conţinând 131 de puncte, axate în principal pe următoarele culoare:

  • de-a lungul Dunării de la Porţile de Fier către Dobrogea;
  • de-a lungul râului Olt;
  • de-a lungul râului Dâmboviţa;
  • de-a lungul râului Buzău.

Cel mai jos punct al localităţii Sf. Ana (Sîntana, la nord de Arad) situat pe teritoriul istoric al Ungariei şi fostul observator astronomic din vârful Dealul Sibiului (nord-vestul Sibiului, Transilvania) făceau parte, de asemenea, din reţeaua de ordinul I, traversând estul Banatului şi zona Făgăraşului.

Arealul din lungul Dunării conţine numeroase puncte din actuala Bulgarie (partea de sud a Dunării)

Meridianul Ferro (Timár, 2007) şi elipsoidul Walbeck (a=6,376,896 m; f=1/302.78) au fost folosite la realizarea ridicărilor (MGI, 1859). Punctul astronomic Movila David (Φ=44º 32’ 20,53”; Λ=45º 0’ 3” la est de Ferro) a fost selectat ca şi punct fundamental. Azimutul a fost stabilit utilizând punctul Păuna de la care punctul Movila David este în direcţia 256º 45’ 59.02” (MGI, 1859). Coordonatele punctelor sunt date cu o precizie de ordinul sutimilor de secundă.

 Reţeaua a fost parţial completată cu un set de 337 de puncte de ordinul II. Anumite areale din zona măsurată au fost bine acoperite de către acestea (între Jiu şi Olt, în jurul Bucureştiului, între râurile Ialomiţa şi Buzău şi, de asemenea, de-a lungul culoarelor iniţiale. Se poate presupune că sfârşitul războiului din Crimeea şi a ocupaţiei austriace au condus la abandonarea lucrărilor de întocmire a reţelei de ordinul II.

Anunțuri

Dă-te cu părerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s